Pâine fără sare

            Pâinea are un rol foarte important în casele în care se mănâncă fără sare. Este sățioasă și, din acest motiv, necesară. E important să știm că, de cele mai multe ori, se găsește și în magazine sau brutării, dar, la fel ca oricare alt produs, e mai gustoasă și mai sănătoasă atunci când o preparăm acasă. Pentru a o prepara putem folosi o mașină de pâine, aceasta reprezentând modalitatea cea mai ușoară. Practic, dacă ai o mașină de pâine, singurul lucru pe care trebuie să îl faci e să pui înăuntrul ei ingredientele cântărite, să apeși butonul care o pornește și, la final, să deschizi capacul pentru a scoate pâinea. Nimic mai simplu. Chiar și vizita la magazin ar putea părea mai complicată prin comparație cu asta. Plus că, după un timp nici nu mai e nevoie să cântărești ingredientele pentru că înveți să le măsori cu ochii. Nu, nu glumesc.

Totuși, deși mașina de pâine s-a dovedit a fi de un real ajutor atunci cand aveam și bebeluș și copil mic și un soț care ținea regim, mereu am preferat gustul pâinii coapte în cuptor. Mie mi se pare total diferită și cred că, din când în când, merită să ne desfătăm cu acest gust, chiar dacă presupune un pic mai mult efort. Pe de altă parte, chiar și aici, efortul poate fi diminuat semnificativ dacă folosim un robot de bucătărie pentru frământare.

În ceea ce privește rețeta, secretul unei pâini delicioase nu stă nici în sare și nici în cantități deși, desigur, acestea din urmă sunt importante. Secretul unei pâini delicioase stă în modul de preparare și în calitatea ingredientelor folosite. Putem face pâine și dacă doar amestecăm făină cu apă și drojdie și o băgăm în cuptor. Ba chiar putem folosi și praf de copt în loc de drojdie. Rezultatul va fi, cu siguranță, comestibil. Pentru a ajunge la un alt nivel este, însă, necesar, să avem răbdare, să lăsăm aluatul la crescut în mai multe rânduri și să frământăm mult. O pâine foarte bună nu va fi gata în 30 de minute, indiferent de ce punem în ea. 

Acestea fiind spuse, vă las mai jos rețeta mea:

Ingrediente:

  • 500 ml. apă călduță (nu fierbinte)
  • 10 gr.drojdie uscată sau 35 gr. drojdie proaspătă 
  • 600 gr. făină
  • 100 gr.griș
  • 2 linguri de ulei
  • 1 lingură de zahăr

Mod de preparare:

Se amestecă foarte bine 100 de ml. de apă cu 1 lingură de zahăr, drojdia și 3-4 linguri de făină. Când drojdia s-a topit, se lasă vasul acoperit, la căldură, până când amestecul își dublează volumul.

După ce s-a dublat volumul, adăugăm apa rămasă și, puțin câte puțin, făina amestecată cu griș, ajutându-ne, la început, de o lingură . În această etapă, putem folosi cu încredere un robot de bucătărie. În caz că nu avem unul, e bine de știut că frământarea e foarte importantă și ar fi bine să frământăm aluatul măcar 10-15 minute. Dacă nu aveți robot e bine să adăugați uleiul la final, pentru a vă ajuta la frământare. De asemenea, în caz că, cu tot cu ulei,  aluatul vi se pare prea lipicios, mai puteți adăuga făină, cu mențiunea că, cu cât adăugați făină mai multă, cu atât pâinea va fi mai puțin pufoasă.

După frământare, aluatul se lasă la crescut, la loc cald, tot până își dublează volumul. După ce a crescut îl mai frământăm 1-2 minute, modelăm pâinea și o punem într-o tavă. Eu prefer să fac chifle. Mi se par mai gustoase și, de asemenea, mi se pare că se păstrează mai bine de pe o zi pe alta, asta dacă nu le mâncăm pe toate imediat ce au ieșit din cuptor. De asemenea, evit să folosesc prea multă făină în această etapă.

După ce am modelat pâinea, o lăsăm din nou la crescut pentru aproximativ 20 de minute, timp în care pornim și cuptorul și îl lăsăm să se încălzească. Eu, de obicei, coc chiflele la 180 de grade și folosesc programul special pentru pâine pe care îl au majoritatea cuptoarelor. În caz că acesta nu există, folosim un program normal, fără ventilare.

Înainte de a pune pâinea în cuptor o putem cresta cu cuțitul și o putem unge cu lapte sau ou. E gata atunci când s-a rumenit. 

În caz că vă întrebați ce rol are grișul, acesta face pâinea mai pufoasă. Am descoperit întâmplător atunci când am făcut pizza după o rețetă a lui Jamie Oliver, mi-a rămas aluat în plus și l-am făcut pâine. A ieșit delicios și, după acea experiență, am adaptat cantitățile și fac pâinea doar cu griș.

Poftă buna!

Sursa foto – arhiva personală

Orez cu ficat de pui

Din punctul meu de vedere, orezul se află printre cele mai puțin gustoase alimente fără sare, cu două mici excepții: atunci când îl pregătim ca desert sau atunci când îl pregătim simplu, fiert. În această ultimă variantă el aproape că nu are niciun gust, motiv pentru care nu ne deranjează prea tare și ne putem bucura, pur și simplu, de proprietățile lui și cam atât. Nu vorbesc în necunoștință de cauză. În perioada celor mai crunte grețuri din timpul sarcinii am supraviețuit cu orez simplu. Fiert în lapte, fără zahăr și fără gust.

Altfel stau lucrurile atunci când dorim să transformăm orezul într-o mâncare gustoasă. Pentru mine aceasta a fost o mare provocare. Totul până în momentul în care mi-am amintit de asocierea dintre orez și ficat. Ficatul este foarte gustos, chiar și fără sare, și poate transforma total orezul.

Rețeta de mai jos o știu de când eram aproape copil. O pregătea o doamnă care îmi era tare dragă pe vremea aceea și îmi plăcea atât de mult că am învățat-o și eu. E destul de simplă și foarte gustoasă, dar nu este și foarte aspectuoasă. Din cauza ficatului, orezul va avea o culoare puțin ciudată. Puteți rezolva acest aspect cu o lingură de bulion sau cu o roșie proaspătă.

Ingrediente:

1 ceapă

1 morcov

1 ardei roșu

1 cană de orez

4 căni de supă (se poate face și cu apă)

250 gr.ficat de pui (poate fi folosit orice fel de ficat, eu îl prefer pe cel de pui)

Piper proaspăt râșnit

Pătrunjel și mărar

Ulei

Preparare:

Se spală, se curăță și se taie ficatul în cubulețe. Se pune la prăjit/înăbușit într-o cratiță cu ulei.

Între timp se curăță legumele și se taie tot cubulețe. După ce ficatul s-a gătit puțin, se adaugă și legumele.

Se spală orezul și se adaugă și el peste legume și ficat. Se amestecă pe foc timp de 3-4 minute. Abia apoi se adaugă apa fierbinte. Se lasă să fiarbă la foc mic, eventual cu un capac, până când orezul este gata. La final se adaugă piperul, mărarul și pătrunjelul.

În cazul în care doriți și o porție cu sare, nu recomand să adăugați sarea la final. O variantă ar fi să îl gătiți în două cratițe, pentru a putea adăuga sare în timpul preparării. Cealaltă variantă, mult mai simplă și delicioasă, este să adăugați la finalul preparării parmezan alături de, desigur, sare după gust, dacă mai simțiți nevoia. Orezul cu parmezan este foarte gustos. De altfel, parmezanul poate fi adaugat și peste paste sau alte preparate gătite fără sare, atunci când într-o familie există și persoane care nu țin regim și nu dorim/putem să gătim mai multe feluri de mâncare.

Poftă bună!

Sursa foto – Pexels.com

Sarmale de post fără sare

Da, știu cum sună. După ce că sunt fără sare, mai sunt și de post. Vă asigur, însă, că sunt foarte gustoase aceste sarmale și singura problemă ar fi că cea care le pregătește în mod normal e mama mea, iar mamele, după cum, poate, știți, gătesc mult după ochi.

Totuși, după o discuție de vreo 30 de minute cu ea, cred că am reușit să aflu rețeta în cele mai mici detalii și așa o voi prezenta mai jos.

Încep cu varza care, indiferent că facem sarmale cu carne sau de post, pare a fi cea mai mare provocare. Mama mea a rezolvat-o simplu, doar cu apă. Mai exact, se pune o oală cu apă la fiert și atunci când începe să clocotească se adaugă în ea o varză. E bine ca înainte să fie scos cotorul verzei, dar, în rest, aceasta să rămână întreagă. Cât anume se ține varza la oprăit nu am reușit să aflu, dar, în principiu, e vorba de vreo 5-10 minute. Ideea e că varza trebuie să se înmoaie puțin pentru a putea apoi să o modelăm ușor atunci când facem sarmalele. După opărire varza se lasă puțin la răcit și, apoi, se desface ușor fiecare foaie în parte. Vestea și mai bună este că varza pregătită în acest fel se poate păstra și într-o pungă, la congelator. De fapt, mama mea spune că după congelare e chiar mai ușor de folosit.Pentru cantitatea de mai jos vă recomand să pregătiți două verze, iar dacă vă rămân foi le puteți congela.

În ceea ce privește sarmalele de post rețeta de mai jos e cea mai gustoasă pe care am încercat-o eu vreodată. La fel ca ardeii umpluți cu cartofi, sarmalele acestea se află și ele printre preparatele principale pregătite cu ocazia unei sărbători de la mine de la țară, în care toată mâncarea e de post. Mie îmi plac chiar mai mult decât cele cu carne, dar aici presupun că e vorba de gusturi. Oricum ar fi, sigur sunt delicioase.

Ingrediente:

  • O ceașcă de semințe de dovleac cu coajă, prăjite și măcinate fin (acesta e ingredientul de bază și trebuie să fie cam ca mălaiul de fin);
  • O jumătate de ceașcă de nuci prăjite și măcinate;
  • 1 morcov;
  • 1 ardei;
  • 3 cepe;
  • O cană de orez;
  • O ceașcă de bulion mai gros (vă recomand să nu folosiți pastă de tomate cumpărată; în caz că nu aveți de unde lua bulion de casă fără sare, mai bine cumpărați câteva roșii și îl faceți rapid, înainte să vă apucați de sarmale)
  •  2 linguri de ulei;
  • Cimbru și piper

Plus încă două cepe, 2-3 linguri de ulei și o încă o ceașcă de bulion.

Preparare:

Se toacă ceapa, se încinge uleiul și se adaugă peste el jumătate din cantitatea de ceapă. Ceapa se lasă puțin la călit, după care se adaugă o ceașcă de bulion și orezul spălat și se amestecă, timp de cîteva minute, pe foc. După cca. 10-15 minute, sau când orezul s-a umflat puțin,  se ia amestecul de pe foc, se pune într-un castron mai mare și se lasă puțin la răcit (nu de tot, cât să nu mai fie fierbinte).

Când s-a răcit orezul, se adaugă peste el restul de ceapă, morocovul dat pe răzătoare, ardeiul tocat mărunt, nuca și semințele măcinate, dar și cimbrul și piperul, după gust.

Separat se toacă celelalte două cepe, se pun la călit în ulei și se adaugă peste ele bulionul. Se prăjesc împreună câteva minute și apoi se lasă deoparte.

Pentru a pregăti sarmalele adăugăm 1-2 linguri de ulei într-o tavă și, deasupra, punem câteva foi de varză tocate. Peste foile de varză punem un rând de sarmale, iar peste primul rând de sarmale punem un strat din amestecul de ceapă și bulion. Apoi punem încă un rând de sarmale și unul de bulion și tot așa, pînă când încheiem cu un rând de bulion peste care presărăm cimbru și, eventual, o foaie de dafin și punem câteva foi de varză întregi.Adăugăm și puțină apă. După ochi, spune mama mea și după gust, aș spune eu, în funcție de cât de mult sos doriți.

Punem sarmalele la cuptor până când sunt gata. Cam o oră și jumătate la 200 de grade, aș zice, dar recomand să le gustați după vreo oră.

În ceea ce privește strict felul în care se învelesc sarmalele, nu sunt în măsură să vă dau indicații, în caz că nu ați mai făcut vreodată, dar sigur găsiți ceva la o simplă căutare pe Google. Eu am mers pe ideea că cel mai important e să nu iasă umplutura din ele, dar e clar că nu pot fi considerată un exemplu, mai ales că ultima dată când am făcut sarmale a fost acum câțiva ani. Ce pot, totuși, să vă spun e că vor fi cu atât mai gustoase, cu cât le faceți mai mici. Bunica mea face niște sarmale tare micuțe și acelea sunt cele mai gustoase pe care le-am încercat vreodată.

În cazul în care doriți să pregătiți și unele cu sare, vestea bună e că în umplutură trebuie să adugați foarte puțină sau deloc. Veți folosi însă varză clasică murată și le puteți coace în același timp în cuptor, în două oale mai mici.

Poftă bună vă doresc!

Sursa foto – freestocks.org pe Pexels.com

Ficăței de pui la tigaie

20180728_132400

Începutul în ale gătitului fără sare a fost extrem de dificil pentru mine. Îmi amintesc cum, după ce am pregătit prima ciorbă, am luat o linguriţă şi ,cu greu şi doar din dragoste faţă de soţul meu, am reuşit să şi înghit conţinutul, fără să vărs. Aveam, într-adevăr, ca scuză faptul că eram însărcinată. Sunt sigură totuşi că şi acum aş avea aceeaşi reacţie. Ciorba aceea nu era deloc bună. El, soţul meu – pe care îl consider un adevărat erou pentru asta –  a mâncat o jumătate de castron, de foame, în timp ce restul a ajuns la gunoi, udat din plin de lacrimile mele.

Amintindu-mi zilele acelea, aş vrea să  am ceva puteri magice, ca să pot comprima într-un document tot ce-am trăit şi învăţat, atât în materie de gătit, cât şi pe partea psihologică. Sunt sigură că sunt mulţi oameni care ar aprecia asta şi, poate,lor le-ar fi puţin mai uşor.  Din păcate, timpul pe care-l am la dispoziţie, nu-mi permite şi pot doar să scriu, din când în când, câte un articol, despre care sper că va ajunge, la momentul potrivit, la persoana potrivită.

După vreo două zile în care am gătit cu greu şi singurele rezultate notabile au fost că soţul meu nu a înnebunit de foame şi eu am dus gunoiul mult mai des, o  doamnă, pe care o apreciez şi o iubesc mult, mi-a oferit punctul de plecare pentru o serie întreagă de mâncăruri gustoase, fără sare. Am mai avut eşecuri şi după asta, dar nu m-am mai supărat atât de tare și am început să văd experienţa ca pe una din care pot învăţa. Într-un proces de învăţare greşeala e normală şi chiar binevenită.

Mi-a spus această femeie dragă că ficatul e printre cele mai gustoase preparate fără sare. Nu mi-am făcut prea mari speranţe, dar am mers la magazin şi am cumpărat o caserolă cu ficat de pui pe care, din lipsă de timp, am pregătit-o simplu, la cuptor. Rezultatul a fost minunat.

Această cea mai simplă reţetă de ficăţei, pe care o prepar eu, o găsiţi mai jos.  Altfel, se poate şi mult mai bine şi recomand, cu toată încrederea, să pregătiţi ficăţei în orice formă, căutând reţete în cărţi de bucate, sau pe internet, fără să includeţi în căutare cuvintele „fără sare”. Pur şi simplu, nu adăugaţi sarea atunci când gătiţi. Vor fi la fel de gustoşi.

Unele reţete nu se pretează la asta pentru că, pe lângă sarea propriu-zisă, conţin şi multe alte ingrediente cu sare. Nu renunţaţi, dacă le găsiţi fix pe astea primele. Există şi altele şi sunt multe. În general, când adaptez o reţetă, eu îmi stabilesc ca regulă să elimin maxim 2 ingrediente (sarea şi încă ceva, dacă e cazul). Dacă-s mai mult de două, sau dacă unul din cele două e de bază – de exemplu,  nu scot sosul de soia dintr-o reţetă care se numeşte Ficăţei în sos de soia – caut alta.

Reţeta mea de ficăţei la cuptor:

Ingrediente:

  • 500 gr.ficăţei
  • 2 roşii
  • 1 ardei roşu
  • 1 ceapă
  • 3-4 căţei de usturoi
  • Câteva frunze de busuioc
  • Patrunjel
  • Piper
  • 2 linguri de ulei
  • O ceaşcă de vin

Se spală ficatul şi se pune într-o tavă încăpătoare. Se toacă ceapa, ardeiul şi roşiile în bucăţi mai mari, se zdrobesc căţeii de usturoi (nici nu e nevoie să îi curăţaţi) şi se adaugă toate peste ficăţei, împreună cu uleiul. Se amestecă bine şi se pun la cuptor. Cu 10 minute înainte de a fi gata se adaugă vinul şi, la final, se presară pătrunjel proaspăt tocat.

Timpul de preparare diferă în funcţie de gusturi. În general, pentru ficat se recomandă a nu fi gătit în exces; unele restaurante chiar îl lasa puţin mai în sânge. Mie îmi place bine făcut. 🙂

Ficăţeii din această reţetă – şi, în general, majoritatea reţetelor cu sos – pot fi serviţi cu succes, alături de piure de cartofi. Acesta din urmă nu e printre cele mai gustoase preparate fără sare. Sosul însă îi îmbunătăţeşte mult gustul.

Asocierea ficăţeilor cu ardeiul gras roşu şi/sau busuiocul e minunată.

Dacă nu aveţi voie să folosiţi vin – deşi, din ce ştiu eu, în timpul gătirii alcoolul se evaporă – puteţi pune bere fără alcool / un mujdei de usturoi cu suc de roşii, sau doar suc de roşii și, eventual, o lingură de oțet.

Poftă bună!

Spanac cu usturoi

green leaves in white ceramic bowl
Fotografie de Rodolfo Quirós pe Pexels.com

Până în urmă cu vreo trei ani am crezut că mie nu-mi place spanacul. Adevărul era, însă, că nu mâncasem niciodată un spanac cu adevărat bine gătit și am descoperit acest lucru abia după ce soțul meu a început să consume mâncare fără sare.

Deoarece pentru el era important nu doar să mănânce fără sare ci și să mănânce cât mai sănătos și diversificat, am zis să profit de legumele și verdețurile de primăvară și să îi pregătesc cât mai multe. Spanacul, însă, mi se părea o provocare pentru că nu era pe gustul meu nici înainte. Soțul meu nu era chiar certat cu el, având niște amintiri destul de plăcute de când era el mic, dar nicio rețetă din prezent nu reușise să egaleze acele amintiri, iar acum mai lipsea și sarea.

Hotărâtă să reușesc să mă înțeleg cumva cu spanacul, am citit mai multe rețete pe internet și-am întrebat în stânga și-n dreapta despre cum se gătește. Într-un final, am ajuns la rețeta de mai jos care s-a dovedit a fi perfectă, atât pentru soțul meu, cât și pentru mine.

Ingredientele sunt pentru o legătură din aceea mare, clasică, găsită în mod normal la piață. Nu știu să spun exact cât cântărește, dar cantitățile pot fi reglate după gustul și nevoile fiecăruia.

Ingrediente:

Spanac

1-2 linguri de făină

1 ceapă tocata mărunt

Câțiva căței de usturoi pisați

1 pahar cu lapte

2-3 linguri cu smântână (există smântână specială pentru gătit, care nu conține sare)

2-3 linguri ulei sau unt

Pătrunjel verde tocat

Piper – optional

Preparare:

Spanacul se curăță și se spală bine și acesta poate să fie cel mai dificil pas al întregului proces. De ceva timp eu îl cumpăr doar curățat și mi-am dat seama că merită să fac asta. Prețul e, într-adevăr mai mare, dar până la urmă, și când cumpărăm spanacul necurățat plătim niște bani în plus, ținând cont de faptul că mai bine de jumătate din cantitatea plătită o aruncăm. Dezavantajul e că nu toți cei care vând spanac curățat îl curăță cu adevărat bine. În timp însă, îi putem descoperi pe oamenii cu adevărat serioși.

Se pune apă la fiert într-o oală mare și când începe să fiarbă se adaugă spanacul și se lasă să dea două-trei clocote, după care se scoate într-o sită. Pentru a își păstra culoare verde și frumoasă, se pune sita cu spanac sub jet de apă rece.

După ce spanacul s-a scurs, se toacă mărunt și se lasă deoparte. Teoretic, acest pas poate fi sărit, dar mâncarea finală va avea o textură mai fină dacă spanacul este tocat.

În uleiul încins, amestecat cu 2-3 linguri de apă, se pune ceapa la înăbușit. Când este gata, se adaugă spanacul tocat și, peste el, paharul cu lapte. Se lasă la fiert cinci-zece minute, după care se adaugă făina, amestecând continuu și se mai ține pe foc încă cinci minute.

Între timp, se bate (cu telul sau furculița) smântâna cu usturoiul și pătrunjelul și, atunci când spanacul este gata, se adaugă peste el, se amestecă și se oprește focul.

Opțional, se poate adăuga și un ou și/sau se presară piper proaspăt râșnit și pătrunjel verde peste mâncare. Rezultatul este delicios.

După aceeași rețetă se pot prepara și urzicile. Pe mine nu m-au cucerit urzicile, dar soțul meu a fost încântat, deci cred că e vorba doar de gusturi.

La final, mâncarea ar trebui să fie ca o cremă mai groasă. Acest aspect poate fi controlat prin reglarea cantității de făină și lapte.

În familiile în care există și persoane care consumă sare, aceasta se poate adăuga imediat după preparare, când spanacul este încă fierbinte și nici nu veți simți că mâncare nu s-a gătit cu sare.

Poftă bună!

Mâncare libaneză fără sare

maarten-van-den-heuvel-400626-unsplash.jpg

Mi-am dat seama, în urmă cu mult timp, de efectul minunat al condimentelor, dar am început să le apreciez la nivel maxim atunci când am fost pusă faţă în faţă cu mâncarea fără sare.

Cum spuneam la început, acum nu mai consider sarea atât de importantă. Există o mulţime de oameni care gătesc prost, mâncăruri fără gust, deşi adaugă sare din belşug. Gătitul e o artă şi nu sarea îl transformă în artă.

Mâncarea libaneză e printre preferatele mele, dar nu prea am gătit-o acasă. Am făcut câteva experimente nereuşite care aveau ca scop prepararea humusului şi apoi m-am dat bătută. Pur şi simplu, nu-mi ieşea ca cel din restaurant şi mai şi consumam mult timp în pregătirea lui. Plus că era o provocare să găsesc toate ingredientele.

La ceva timp după ce a început soţul meu regimul fără sare, am zis să dau din nou o şansă preparatelor libaneze.  Motivul e, oarecum, logic – bucătăria libaneză foloseşte ingrediente proaspete şi o mulţime de condimente, în combinaţii deosebite. Eram sigură că o astfel de mâncare n-avea cum să iasă altfel decât foarte gustoasă, chiar şi fără sare adăugată.

Astfel, m-am înarmat cu răbdare şi am început documentarea. Am găsit câteva reţete care mi s-au părut bune, dar, din nou, mă loveam de lipsa ingredientelor. Am început să caut şi ingredientele şi am găsit un minunat magazinaș în Bucureşti (care, din câte observ, s-a închis între timp; se numea Bazarul cu Mirodenii). Cum atunci când cumpăr ceva ce se mănâncă, prefer să şi văd ce cumpăr, pentru prima experienţă am ales să mergem direct în magazin. Am pornit astfel la o plimbare cu copilul prin centrul Bucureştiului şi pot spune doar că, după ce am trecut pragul magazinului, nu-mi mai doream să plec de acolo şi, când totuşi am plecat, cumpărasem mult mai multe decât sumacul pe care-l căutam. E o adevărată desfătare pentru simţuri.

Am o recomandare şi pentru verdeţuri proaspete şi deosebite. În general, eu le cumpăr din Piaţa Domenii, de aici, unde mereu le găsesc proaspete, multe și bune. Am amintit despre aceşti doi oameni şi în acest articol.  Există însă şi varianta mai ieftină – pe termen lung – , interesantă, frumoasă, testată şi ea. Sera cu arome oferă ghivece uriaşe cu tot felul de plante comestibile. Îţi înfrumuseţează casa, răspândesc un miros plăcut şi sunt mereu la îndemână, atunci când vrei să găteşti ceva bun. Spaţiul nu-mi permite să cumpăr prea multe plante de la ei, însă îi recomand cu drag.

Revenind la mâncarea libaneză. Pentru prima experienţă fără sare, am ales să pregătesc: humus, lipii libaneze şi salată fattoush.

Reţetele nu îmi aparţin. Voi oferi link-ul la fiecare în parte.

Lipiile le-am făcut după această reţetă, oferită de Jamilla Cuisine. Am respectat reţeta întocmai, am eliminat doar sarea. Au ieşit perfecte.

Reţeta pentru salata Fattoush am preluat-o de aici. La fel, am respectat-o întocmai, am eliminat doar sarea. E importat să respectăm paşii şi toate sfaturile dintr-o reţetă. Spre exemplu, modul de preparare a sosului – şi nu doar ingredientele – contează mult. Am făcut aceeaşi salată, fără a prepara sosul în prealabil, adăugând ingredientele direct peste legume. Diferenţa de gust a fost uriaşă. Am învăţat, cu această ocazie, că până şi banala salată de roşii şi castraveţi îşi schimbă gustul dacă în loc să torni ulei, oţet şi piper peste ea, amesteci aceste ingrediente înainte şi eventual, le laşi şi să se obihnească puţin, împreună cu câteva frunze proaspete de pătrunjel.

Concluzia e că salata a ieşit perfectă, iar sosul l-am folosit ulterior şi la salata normală de roşii. A devenit salata noastră preferată.

În ceea ce priveşte humusul, rezultatul tot nu a fost spectaculos, deşi gustul a fost bun. Năutul la conservă, prefiert (dar nu tot năutul la conservă; sunt şi unele conserve foarte proaste, prima impresie e că trebuie să ţinem cont de raportul calitate-preţ) se pasează mai bine decât năutul fiert acasă. Năutul la conservă conţine, însă, sare. Deşi am oală sub presiune, nu am reuşit să obţin, nici de data asta, pasta aceea fină care se găseşte în restaurnte. Ori, poate, nu am cumpărat eu cel mai bun năut, sau e vreun secret pe care nu l-am aflat încă. Pentru reţetă nu-mi amintesc de unde m-am inspirat atunci, probabil pentru că am fost dezamăgită de rezultat. E clar, însă, că problema nu a fost reţeta, ci năutul.

În orice caz, în principiu, humusul are câteva ingrediente de bază: năut, pastă de susan, usutori, zeamă de lămâie, şi ulei de măsline. Toate acestea, în proporţii variabile –  pe cele ideale nu le-am descoperit încă – se mixează bine şi pasta obţinută se stropeşte cu ulei de măsline şi se presară cu sumac şi muguri de pin. Sună delicios. Eu îmi şi imaginez în timp ce scriu, dar tot nu-mi fac curaj să mai încerc o dată. Mă consolez, însă, cu ideea că celelalte preparate au ieșit delicioase.

Poftă bună!

Notă! – În articolul original aveam și câteva recomandări de restaurante, dar, între timp, lucrurile s-au mai schimbat. În orice caz, nu ezitați în a încerca să și comandați mâncare fără sare. În general, dacă mâncarea este preparată cu ingrediente proaspete, nu ar trebui să fie o problemă în a se elimina sarea. Restaurantul ALIOLI este testat de mine în acest sens.

În ceea ce privește condimentele, și aici s-a mai schimbat câte ceva, în sensul că acum sunt disponibile și în magazinele mari mirodenii pe care în trecut le găseam doar foarte greu.

Photo by Maarten van den Heuvel on Unsplash

Ardei umpluți cu cartofi

Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Rețeta vine de la bunicii mei și, la mine acasă, se pregătește cu ocazia unei mari sărbători, alături de multe alte mâncăruri absolut delicioase, fără carne sau alte produse de la animale. Voi reveni și cu o rețetă de sarmale, dar, până atunci, găsiți mai jos ingredientele și modul de preparare a ardeilor umpluți cu cartofi.

Ingrediente:

  • 6 ardei – pot fi folosiți ardei de orice fel, dar cei mai buni sunt aceia clasici, galben-verzui
  • 7 cartofi cam de aceeași mărime cu ardeii, sau mai mulți dacă sunt mai mici – cantitatea e aproximativă; mie mereu îmi rămân cartofi pe care îi pun în tavă, lângă ardeii umpluți – sunt și mai buni;
  • 2-3 roșii
  • o ceapă
  • ulei
  • câteva frunze de pătrunjel

Preparare

Se fierb cartofii – de preferat în coaja -, după care se curăță și se zdrobesc cu furculita, nu foarte fin  – nu trebuie să semene cu piureul.

Se spală și se curată ardeii de semințe; se spală roșiile și se taie mărunt.

În continuare, se taie ceapa marunt și se călește în ulei, după care se adaugă roșiile și se lasă împreună, câteva minute pe foc. La final, se adaugă pătrunjel tocat mărunt și sosul astfel obținut se amestecă cu cartofii zdrobiți.

Se unge o tavă cu puțin ulei si se pun în ea ardeii umpluți cu compoziția de mai sus. Dacă rămân cartofi se adaugă în tavă, printre ardei. Se lasă în cuptor, până se rumenesc frunos.

Eu setez cuptorul la 180 de grade și îi țin, în medie, cam 40 de minute. Sunt foarte buni, cu sare, sau fara sare.

Celor care au unde, le recomand să îi gătească – și- în sobă sau cuptor cu lemne. La mine la țară nu se mai practică treaba asta, dar încă îmi amintesc gustul mult mai bun al celor gătiți astfel.

Poftă bună!

Zacuscă de vinete fără sare

anton-darius-thesollers-302977-unsplash.jpg

Îmi place mult cartea de bucate a Silviei Jurcovan, nu doar pentru reţetele delicioase, ci şi pentru multitudinea de sfaturi, unele general-valabile.

De aici am făcut eu, acum vreo patru ani, prima zacuscă de vinete care mi-a ieşit mai bună ca a mamei şi căreia i-am rămas fidelă până azi. Numai că atunci când soţul meu a început să ţină regimul fără sare, nu prea am mai avut tragere de inimă să o fac. Nici pe aceasta, nici orice altă conservă pentru iarnă.

Totuşi, amintirea gustului şi legumele proaspete pe care le vedeam la tot pasul, în piaţă, m-au impulsionat să încerc. Rezultatul a fost spectaculos, chiar mai spectaculos ca prima dată, când folosisem sare.

Voi prezenta reţeta mai jos, cu menţiunea că baza este preluată din cartea de bucate de care vorbeam mai sus. Am adus însă mici modificări, pentru a o face şi mai gustoasă, chiar şi fără sare adăugată.

Ingrediente:

3-4 kg de vinete

2 kg de gogoşari

½-1 kg de ceapă albă

3 kg roşii

2 foi de dafin

½ linguriţă – sau după gust –  piper proaspăt râşnit

1 ardei iute – opţional

750 ml ulei

O ceaşcă cu apă

Preparare

Vinetele şi gogoşarii se coc, se curăţă şi se toacă.

În ceea ce priveşte roşiile, în reţeta originală acestea se lasă să stea cca.o oră, după ce au fost amestecate cu sare. Sarea are rolul de a extrage lichidul din roşii şi, în felul acesta putem evita ca zacusca să iasă prea subţire. Recunosc că acest punct m-a descurajat, mai ales că eu cred în detaliile din reţete şi eram convinsă că pasul acesta e foarte important. Ideea care mi-a venit, însă, nu doar că a ajutat la extragerea sucului de roşii, a dat şi un plus de gust preparatului. M-am hotărât astfel să coc şi roşiile pe care, apoi, le-am pus într-o sită la scurs şi, după ce s-au răcit, le-am decojit şi le-am amestecat bine, presându-le cu o lingură, pentru a rămâne doar pulpa. Pe aceasta am tocat-o  şi am fiert-o aproximativ 10 de minunte, la foc mic, amestecând des, după care am strecurat-o din nou.

Am tăiat ceapa şi am înăbuşit-o în amestecul de ulei şi apă – prefer asta pentru că evit, pe cât posibil, să le ofer copiilor alimente prăjite; cei care doresc, pot renunţa la apă – pentru aproximativ 15 minute, împreună cu foile de dafin şi piperul, într-o cratiţă mare, de 6-8 litri.

Când toate au fost gata am adăugat pulpa de roşii, vinetele şi gogoşarii şi le-am lăsat să fiarbă împreună cca. o oră. În reţeta originală ni se spune că se aşează cratiţa, „chiar de la început, pe o ţiglă mare şi sub ţiglă se pune un disc de metal, la aragaz, iar la sobă direct pe plită”. Cum n-am avut nici sobă nici disc de metal, sau ţiglă, eu am fiert-o simplu, pe aragaz la foc mic şi am amestecat mai des. Pentru cine are, cu siguranţă şi acest pas are rolul său.

Recomand ca vinetele, gogoşarii şi roşiile să fie coapte pe jar, pe plită, sau pe grătar, pe aragaz. În niciun caz în cuptor. Diferenţa de gust e foarte mare.

După coacere, eu pun vinetele într-o sită, iar gogoşarii într-un vas acoperit. Pentru cei care folosesc sare, aceasta ajută la o decojire mai uşoară, dacă se adaugă peste ei imediat ce au fost luaţi de pe foc. Din experienţă, însă,pot spune că şi simpla acoperire cu un capac are efect.

Legumele se curăţă atunci când ajung la o temperatură suportabilă pentru mâini, în niciun caz nu se foloseşte apă rece pentru a grăbi procesul, căci se pierde din gust. Seminţele de pe ardei pot fi îndepărtate cu o lingură.

Aşa cum spune şi Silvia Jurcovan, fiecare vânătă se gustă. Unele pot fi amare.

Pentru cei cărora le place ardeiul iute, acesta, copt în prealabil, se toacă mărunt şi se adaugă cam cu o jumătate de oră înainte de a fi gata zacusca.

De asemenea, puteţi adăuga şi ciuperci, pe care le puteţi înăbuşi împreună cu ceapa, sau le puteţi coace şi pe ele pe grătar, caz în care zacusca e delicioasă. Dacă alegeţi prima variantă, restul legumelor se adaugă doar după ce s-a evaporat apa lăsată de ciuperci.

Când zacusca este gata, se pune în borcane, iar borcanele se sterilizează în apă. Dacă sterilizarea aceasta e făcută corect, zacusca şi orice altă conservă pentru iarnă se păstrează perfect, chiar şi fără niciun strop de sare.

Metoda de sterilizare o știam deja de la mama mea, dar este descrisă și în cartea Silviei Jurcovan. În principiu, trebuie respectate următoarele:

  • Să folosim un vas înalt, în care borcanele să intre cu totul;
  • Fundul vasului să se acopere în întregime cu ziare, sau cârpe;
  • Borcanele să fie de acceaşi înălţime;
  • Apa să ajungă până la marginea de sus a borcanului;
  • Să acoperim borcanele cu cârpe sau ziare; exclus capac;
  • Să punem oala la foc mijlociu şi să dăm focul mic atunci când se observă cel mai mic clocot; această temperatură trebuie menţinută, fără ca apa să firbă în clocote;
  • Sterilizarea este gata atunci când borcanele s-au înfierbântat şi în partea de sus, astfel încât nu mai putem ţine mâna pe ele;
  • Borcanele astfel fierte se învelesc în pături groase, în care se lasă până a doua zi.

Gustul e desăvârşit.

Vă doresc poftă bună şi vă recomand cu drag cartea de bucate a Silviei Jurcovan! Deşi găteşte cu sare, unele preparate sunt atât de gustoase încât nu vom simţi prea tare lipsa acesteia, atunci când e nevoie să o eliminăm. Plus că, aşa cum spuneam, oferă o mulţime de sfaturi şi trucuri în ale gătitului care cu siguranţă vă vor ajuta să aduceţi un plus de savoare mâncării.

Photo by Anton Darius | @theSollers on Unsplash

Orez cu lapte și dulceață

Atunci când am început să scriu despre mâncarea fără sare nu am scris și despre deserturi. Motivul e simplu – de obicei deserturile nu conțin sare. Dacă, totuși, ni se indică în vreo rețetă să adăugăm „un praf de sare”, ignorarea acestui sfat sigur nu va produce daune majore. În consecință, n-am simțit să scriu despre asta.

Totuși, la inaugurarea acestui site nou, mi s-a părut că ar fi frumos să existe și o categorie pentru deserturi. Fără ele parcă lipsea ceva.

Am decis, așadar, să creez un loc și pentru deserturi și m-am văzut în situația de a posta rapid o rețetă – din motive logistice deoarece nu poti crea o categorie goală. Primul care mi-a venit în minte a fost orezul pentru simplul fapt că e sățios și un orez cu lapte poate fi o gustare în adevăratul sens al cuvântului și nu doar un desert.

Totuși, adevărul e că nu prea sunt specialistă în orezul cu lapte. Deși mie îmi place, copiii mei refuză orezul, în general, iar asta a făcut și să îl pregătesc mai rar. Am făcut, așadar, o căutare pe google și atunci când am văzut atât de multe și minunate rețete aproape că m-am rușinat de modul în care îl pregătesc eu. M-am gândit și să schimb orezul cu lapte cu un alt desert, dar apoi am zis să îmi asum ce am ales.

Rețeta mea e simplă de tot. Folosesc o cană de orez și două de apă și, mai întâi, fierb orezul în apă. Atunci când a ajuns la consistența potrivită adaug lapte cald, cât să îl acopere cu 2-3 degete și mai las câteva minute la fiert, amestecând mereu. Adaug un plic de zahăr vanilinat și o linguriță de scorțișoară și gata. Prefer să nu pun zahăr mai mult dacă îl servesc alături de dulceață. Cred că aceasta din urmă e suficient de dulce.

Vă doresc poftă bună și vă încurajez să căutați și alte rețete. Mie îmi plac mult acelea în care orezul fierbe doar în lapte și rezultatul e un fel de budincă delicioasă. Altfel, și rețeta mea e foarte gustoasă, mai ales că e presărată din în cu aroma copilăriei. 🙂

În altă ordine de idei, sper să crească frumos și categoria cu deserturi și mă gândesc, în special, la deserturi cât mai sățioase. În acest moment o consider mai degrabă un experiment al cărui rezultat încă nu l-am aflat încă și pe care îl aștept cu mare nerăbdare.

Gustări sațioase fără sare

arek-adeoye-221899-unsplash

La începutul regimului alimentar fără sare, multor oameni li se pare că le e foame mereu și/ sau că nimic nu are gust, motiv pentru care mănâncă mai puţin. Pentru situația asta, dar şi pentru acele zile în care, din diverse motive, soţul meu se afla într-un loc unde nu avea acces la mâncare fără sare și nici nu putea pleca cu ciorba de acasă, la pachet,  noi am apelat la diferite gustări sățioase, care au îmbunătățit considerabil lucrurile. Dincolo de regimul fără sare, însă, ar trebui sa fim cu toții conștienți că orice regim alimentar echilibrat presupune 5 mese pe zi: mic dejun,  gustare, prânz,  a doua gustare și cina.

Nu scriu rețete azi, ci doar câteva idei de gustări:

  1. Nuci, caju, alune, fistic etc. Toate se găsesc și în varianta fără sare, coapte, sau crude, deși nu chiar în orice magazin.  Găsiți sigur la Mega Image și Bebetei.
  2. Fructele proaspete, deși sănătoase,  în general provoacă foame. Totuși, banana e bună și, în caz de urgență, puteți astampăra foamea provocată de ele tot cu un fruct. Îmi amintesc aici de soțul meu, plecat nepregătit într-o delegație în altă ţară,  unde doar într-un singur loc avea acces la mâncare fără sare și acolo ajungea dimineața și după-amiază târziu. În prima zi şi-a luat la el mai multe mere și a mâncat câte unul din oră în oră.  Deși pare puțin tragic, a funcționat. Altfel, puteți amesteca fructele cu biscuiți fără sare.
  3. Fructele uscate (stafide, griji,  merișoare, prune etc ), sau combinaţiile de fructe uscate și nuci sunt și ele foarte bune.
  4. Seminţele, de floare soarelui, sau dovleac. Se găsesc şi fără sare şi se găsesc şi decojite.
  5. Popcorn clasic, pregătit în tigaie, pe aragaz. Oricum se spune despre cel pentru cuptorul cu microunde că nu-i prea sănatos.
  6. Plăcintă cu aproape orice : mere, brânză dulce, dovleac,  prune.
  7. Chec, care poate fi dulce, dar poate fi și „sărat” – chec aperitiv – , dacă scoatem zahărul şi adăugăm diverse: măsline fără sare, bucăţele de carne de pui, diverse legume și multe condimente.
  8. Clătitele.  Cu umplutura dulce, sau “sărată” , pe același principiu ca la chec.
  9. Waffe, pentru care găsiţi o reţetă bună aici.
  10. Saleuri cu chimen sau cardamon.
  11. Bruschete cu roșii și busuioc, sau cu măsline fără sare.
  12. Orez, sau griș cu lapte.
  13. Iaurt, simplu, sau amestecat cu biscuiți /fructe proaspete sau uscate.
  14. Legume crude: morcov, ardei gras, țelină apio.
  15. Smoothie, în care puteţi adăuga diverse semninţe, cu mențiunea că prepararea unui Smoothie bun necesita documentare și atenție.  Revin cu detalii când (re)găsesc un anumit articol ce m-a inspirat. Până atunci, ar fi de reţinut că la smoothie e de preferat să se adauge lapte vegetal, iar banana îl face mai cremos.

Poftă bună! 🙂

Photo by Arek Adeoye on Unsplash